Anticipatia.com

Foresight ROBOETIC VIII: Fractura militaro-civila si voyeurism

Sunday, 28 April 2013 00:00

În articolul precedent Bianca ridica următoarea problemă situată în punctul nodal al cerințelor de utilitate, eficiență și etică.

... ”este de considerat și ipoteza aplicării principiului general al controlului în termeni parțiali, dându-i-se robotului posibilitatea să tragă, să atace doar mașinile (sau chiar alți roboti) însă nu și ființele umane. In acest caz, robotul ar putea bloca inamicul, dar cu greu se va putea și apăra de focul inamicului uman. Prin inputul programat (de a nu ataca ființele umane) chiar daca mașina inamicului s-ar opri, operatorii umani ar ramâne totuși în viață, atacandu-l. Așadar, apare dilema: este sau nu o decizie eficientă accea de a nu ataca ființele umane?

Problema este că în fața atâtor dileme, apare riscul acordării libertății totale robotului. Pe măsură ce armele robotizate se vor dovedii tot mai de încredere, executând tot mai puține erori, se va ajunge la un grad de încrede atât de ridicat, amestecat cu imposibilitatea tehnică a omului de a înlocui masina, încât nu va mai exista un punct de întoarcere.
Dar să nu uităm: și omul comite erori. Istoria militară este plină de episoade în care focul aliatului se dovedește mult mai dăunător decât cel al inamicului. Omul nu este mai puțin periculos decât computerul și robotul.
 
Chiar și în fața erorilor, aplicarea statisticilor în interiorul computerului și a robotului vor reprezenta o bază pentru perfecționarea lor pe câmpul de luptă și în procesul decizional.Ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor, plecând de la aceste observații și de la observarea tendințelor tehnologice, este apariția altei probleme de etică: creșterea conflictelor armate. Dezvoltarea și avansarea științei, tehnologiei în robotică militară va atrage implicit creșterea conflictelor armate datorită ușurinței aplicării acestei strategii din partea statelor. Mai sunt și alți doi factori care ar putea facilita luarea aceste decizii de participare în război mult mai ușor: distanta tot mai mare dintre aparatul militar și societatea civilă, precum și voyeurismul pervers pe care aceste tehnologii le provoacă.
 
Singer readuce în discuție: “<<Pacea perpetuă>> (1795) a lui Immanuel Kant care exprimă ideea că democrațiile sunt sunt superioare oricărei forme de guvernare deoarece sunt cu preponderență mult mai pacifiste și mai puțin agresive. Argumentul “păcii democratice” (citat de președinți de orice culoare politică, de la Bill Clinton la George W. Bush) este fondat pe convingerea că democrațiile au în esența lor o reală conexiune între politica externă și cea internă, ceea ce în alte forme de guvernare lipsește. Atunci când poporul are ceva de spus în orice decizie, inclusiv aceea de a participa, declară sau nu război, se presupune că decizia acestuia este cu mult mai inteligentă decât aceea a unui rege absolut fără control.”

Cu alte cuvinte, se știe că războiul poate aduce victorie și glorie, dar aduce și moarte și disperare, deoarece războiul atinge în primul rând cetățenii și familiile lor. Democrațiile exercită o presiune puternică asupra liderilor, invitându-i la cautelă și la responsabilitate în defavoarea aventurii iresponsabile. Gloria este a lederului, pierdere persoanelor este a cetățeanului comun. Fără să mai adaug că, atunci când statele sunt în razboie, cetățenii trebuie să înfrunte cheltuielile acestui război prin plata taxelor tot mai mari.
 
Dar ce se întâmplă în cazul în care în război sunt trimiși roboți în schimbul cetățenilor? Este tot mai împărtășită dezinteresul față de război. Dar, nu se poate să nu observ că implicarea publicului (opiniei publice) în democrație este mai mult pe hârtie decât în realitatea faptelor. SUA s-a luptat pe numeroase fronturi în ultima jumătate de secol, de la Corea la Vietnam, de la Golful Persic la Iugoslavia, de la Afganistan la Irak, fără să mai pun la socoteala intervențiile minore din țările latino-americane. Cu toate acestea, ultimă declarație oficială și publică de război apare în 1941. Toate intervențiile sunt definite la “operațiuni de poliție internațional” ori “intervenții umanitare” - în acest caz, liderul statului respectiv (fie că este SUA ori România) nu mai are nevoie de aprobarea cetățenilor. În acest caz, este corect din punct de vedere etic că cetățenii să plătească marea majoritatea a acestor decizii de război prin majorarea taxelor (ori alte operații de acest gen)?

Un exemplu: în fata masacrelor la care cu toții am asistat în anumite state africane (cum ar fi genocidul din Ruanda în 1944, în care copii și adulți au fost uciși), statele occidentale s-au simțit impotente. A trimite o armată (efect măciucă) în acea realitate dificilă, chiar și cu bună intetie de a salva copii și inocenții, ar fi putut reprezenta o problemă de decizie pe planul politic. În cazul pierderilor substanțiale, înfrângerea electorală era certă. Dar dacă ar fi acționat armele robotizate ale viitorului, viitorul electoral nu ar mai avea de suferit din această cauză. Predator sau Reaper, pilotați din Nevada sau dintr-o bază militară europeană, puteau extermina complet miliția ilegală ruandeză, salvând viața multor ființe umane și fără să pună în pericol viața militarilor compatrioți. Oricum, trebuie să recunoaștem că este un argument fascinant în fața căruia este greu să nu cedezi, atât pentru state cât și pentru opinia publică.

Korb atrage atenția asupra voyeurismului tehnologic. Azi roboții militari, fie că este vorba de Predator ori alte drone - indiferent de cum le-am numi, văd inamicul și îl omoară. Fac ceea ce făceau și soldații umani pe câmpul de luptă. Cu diferența că soldații umani strângeau acele imagini crude în creierul lor, într-un hardware care nu oferă posibilitatea “file sharing”-ului. Puteau scria tot ce au văzut într-un jurnal de război, la radio sau la tv. Dar nimeni nu putea să vadă cu adevărat ceea ce el a văzut. Azi, mii de filmate pot fi văzute în rețea datorită dronelor, filme ce pot fi descărcate, condivize de pe internet. Militarii numersc aceste clipuri “war porn”, gata să arate cruzimea războiului, fără cenzură. Lumea nu mai pare atât de impresionată de moartea n direct (și datorită filmelor în care corpurile zboară în toate părțile pe melodii stil “I just want to fly” de Sugar Ray, ori a jocurilor de război.) În acest mod războiul se transformă într-un eveniment sportiv, un show, unde telespectatorii sunt cei care nu mai dețin insensibilitatea etică, ci doar cruzimea, dorinta de răzbunare, dorinta de distracție înțeleasă în acest sens.

Aceasta se întâmplă și datorită faptului că autoritățile americane filtrează aceste imagini, prevalând doar cele funcționale de propagandă. Sunt puse deoparte imaginile care arată retragerea soldaților amoricani loviți, mutilați și uciși de inamici. Ar fi dificil să suporți să-ți vezi amicul, fiul sau o simplă cunostiinta săltând în aer pe câmpul de luptă și tracnd dintr-un website într-altul, pentru a satisface voyeurismul pornografic. Filmarea ar fi oprită de familiarii acestuia sau de prieteni. Printre altele, și pe plan psihologic ar apărea divergențe și răspunsuri neprevăzute: pe de-o parte ar putea crește dorința de răzbunare, iar pe de altă, ar putea convinge opinia publică asupra inutilității războiului (amic sau inamic).

Războiul redus la videojoc, dar cu filtrele de rigoare, ar putea crea un climat favorabil în opinia publică și în viitorii manageri. În felul acesta, paradoxal, dezvoltarea armelor robotizate, diminuând costul uman și psihologic al războiului, ar putea înregistra o creștere, riscul existențial al umanității fiind pus în pericol din cauza deciziilor umane și nu a roboților (care sunt simplii executanți).
 
Bianca Stan

Jocurile ascund viitorul. Studiază, creşti sau ieşi.

Analist, mediator intercultural - "Arcobaleno", publicistă de opininie a revistei "IL”, scriitor.

 

Login pentru a posta comentarii
You are now being logged in using your Facebook credentials